Fata din Port

Astazi, un cunoscut de-al meu a scris ceva foarte interesant pe blogul lui.

Cititi mai intai ce spune si apoi va expun si parerea mea.

Fat Frumos

Se intampla intr-o vineri seara. Venirea serii m-a gasit in oras. Impreuna cu niste prieteni, cunoscusem un grup mai mare prin “prietenul unui prieten” si se intampla sa ne gasim cu totii in aceeasi locatie. Am intrat in vorba cu persoanele din stanga, din dreapta… cu cine se nimerea. Imi place sa cunosc oameni diversi si pareri cat mai variate. Fiecare perspectiva unica pe care o intalnesc, o consider ca pe o experienta care mi-a imbogatit inca putin viata si cunostintele.
Prin grupul vesel se regaseau si 2 fete care atrageau atentia, e de ajuns sa spun, prin calitati fizice. Spre surpriza mea, cu una din ele chiar se putea purta o conversatie cu un nivel peste discutiile obisnuite despre haine, masini si cluburi, discutii care imi provoaca dureri neuronului. Din curiozitate, am deschis subiectul despre relatii. Evident, ca orice fata, aici am descoperit o avalansa de idei, pareri si convingeri. Intrebarile mele au condus discutia spre a afla ce anume se asteapta ea sa gaseasca in “jumatatea potrivita”. Aici am intampinat aceleasi pareri pe care par sa le aiba toate fetele care atrag putin mai multe atentie decat restul oamenilor.
Se pare ca orice om din lumea aceasta merita ce e cel mai bun. In cazul de fata, Fat-Frumos, calare pe un Ferrari, cu palat si tot tacamul, si eventual sa fie si cel mai bun, iubitor si fidel sot din lume. Evident, nu acestea au fost cuvintele domnisoarei, dar citind printre randuri, cam aceasta a fost concluzia. Am masurat-o din priviri, observand hainele atent asortate (dar nu cu cel mai bun gust), unghiile viu colorate si parul foarte atent arajat, si ajungand la ochii caprui, m-a lovit o intrebare ca sunetul ceasului dimineata dupa o noapte lunga: daca ea merita toate acestea, Fat-Frumos oare merita tot ce are ea de oferit?
De aici am pornit a doua zi o polemica impreuna cu 2 prieteni cu o oarecare capacitate cerebrala. Am constatat ca toti 3 suntem intampinati de membrele sexului frumos cu aceleasi multiple doleante, aceleasi cereri continue si asteptari neasteptat de mari. Si pentru ce? Pentru 2 ochi frumosi si bine aranjati care doar stau langa tine si clipesc des si intelegator in timpul discutiilor din jur care nu reusesc sa le implice? Fetelor, pentru ca voua ma adresez acum, poate ca nu e frumos ca economistul din mine priveste aceasta relatie romantica ca pe o afacere, dar cum se spune mai trivial, noua ce ne iese?
Lasand deoparte glumele, apropourile cu tenta sexuala si ironiile, ajungem totusi la un concept care mi se pare cel putin de bun simt. Sunt de impresie ca indiferent despre ce ar fi vorba in viata, efortul depus pentru ceva trebuie sa fie egal cu beneficiile castigate.
Cred ca este destul de evident ca ma simt nedreptatit aici. Dar hai, de dragul echitatii, sa joc si partea cealalta a argumentului. Am citit un articol zilele trecute care spunea ca dorinta de a performa a oamenilor, si a barbatilor in special, este din ce in ce mai mica din cauza diversitatii posibilitatilor. In principal, tendinta unui barbat de a se perfectiona, de a face ceva in viata, de a fi mai bun, porneste din nevoia de a impresiona o femeie si pentru a o cuceri, sau a o pastra langa el. Dar cine mai depune efort acum, cand stie ca poate oricand gasi alta femeie in urmatorul bar sau club?
Asadar, este posibil sa fi intrat intr-un cerc vicios. Nici noi, barbatii nu purtam vina, dar nici sexul opus. O purtam cu totii? Sau calitatea oamenilor in general are de suferit? Este posibil sa ni se aplice si noua considerentele care spun ca nu poti avea si cantitate si calitate? Adica pe masura ce omenirea creste ca numar, si calitatea noastra, ca indivizi, sa fie in declin?

Cand “Pierot” si subsemnata au vorbit prima data despre subiectul asta, discutia a pornit de la .. relatii.

Relatii frumoase, urate, cu bune cu rele, dar in principiu: relatii.  De ce tipa X merita sa fie cu el, si nu tipa Y.  Si el mi-a raspuns. Pentru ca tipa chiar face ceva, ca sa merite sa fie cu mine.” ( bine, nu stiu daca a zis EXACT asa, dar asta era ideea)

Chiar m-a lasat pe ganduri apoi, si am rumegat bine ideea.

Mi se pare normal ca o persoana sa aiba anumite pretentii atunci cand vrea sa se cupleze, de la persoana cu care vrea sa se cupleze.  Cred ca cel mai potrivit exemplu sunt gagicile de pe Dorobanti, care toata ziua o freaca pe la cafenele, agatand 4 X 4. ( vezi => Cabral si povestea prietenului lui ).

Nu inteleg, cum o femeie, poate pretinde de la un barbat sa o iubeasca, doar pentru ca e frumoasa. Doar pentru ca arata bine la bratul lui. Idiot(si superficial) e ala care accepta asa ceva. Bai, una e sa nu iti dai seama ce “bibelou”(chiar o spun si o gandesc la propriu) ai langa tine, si alta e sa te folosesti de asta. Arata cred…cat de mult te respecti pe tine ca persoana.(treaba asta cu respectatul, e valabila atat pentru ea cat si pentru el )

Ok, inteleg ca frumusetea e un atu, dar daca vine fara si alte lucruri in plus parca e ca mancarea fara sare.

E just ca atunci cand te implici intr-o relatie, nu doar cu fizicul ci si cu psihicul,  sa primesti cel putin acelasi lucru.

Da, traim intr-o lume in care superficialitatea conduce.

Eu una prefer sa am langa mine o persoana care sa fie langa mine pentru ceea ce sunt eu, nu pentru cum arat. Imi place sa stiu ca am langa mine, un barbat pentru care in fiecare zi sa imi doresc sa fiu mai buna, nu sa ii arat ce cafenea misto am mai gasit pe Dorobanti, sau ce geanta si curea asortata mi-am mai luat. Vreau ca omul de langa mine, sa aiba de castigat de pe urma relatiei cu mine nu fizic, ci psihic. Emotional.

Pentru ca la urma, cu asta ramanem.

Tags: barbati, femei, Pierot, relatie

This entry was posted on Sunday, July 12th, 2009 at 18:39 and is filed under Proprii si Personale. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.